vineri, 25 noiembrie 2011

Chipuri de piatră

 

                           Noi nu am fost popoare migratoare ;
                           Născuţi am fost pe-acest pământ fertil.
                           Noi eram Dacii, ce-aruncau săgeţi în soare
                           Şi gazde-am fost  Ovidiului-n-exil !

                           Primind, noi, dreapta - sfânta învăţătură -
                           Direct de la Alesul, "cel dintâi chemat",
                           Creştini ne aflară (cu mir şi scriptură)
                           Cei care, mai apoi, ne-au romanizat.

                           Şi când pe aicea, în cest colţ de ţară,
                           Ţinut-am noi pieptul la puhoi păgân,
                           Şi azi, cu putere, simt că mă-nfioară
                           Gândul şi mândria de a fi Român !
 
                           Şi-auzind cum unii, pe nedrept acuma,
                           Ne confundă neamul cu cel de ţigani  :
                           "Să se ducă-n...Roma! Să vază Columna !
                           Să ne vază-n piatra cea de mii de ani ! "

         
                         

REFERENDUM

                                   


                  În vremea "micului Paris"
                  Frumoasa noastră ţară
                  Nu cunoscuse (nici în vis)
                  O dictatură proletară

                  Trăiau, pe-atunci, în demnitate
                  Cu rosturi bine orânduite,
                  Români şi alte naţii-aflate
                  Între hotarele-ntregite.

                  Şi averea lor era avere ;
                  Şi vorba, vorbă. Faptul, fapt.
                  Nu se-aşteptau ca, prin putere,
                  Tot ce-au avut să fie rapt.

                  S-au dat, în loc, lozinci şi ură
                  Şi iluzii de egalitate ;
                  "Lupta de clasă" a fost dură
                  Iar Dreptul-nvind de nedreptate

                   O noapte adâncă a căzut
                  Pe crez şi gând. Şi pe icoane.
                   Şi cinci decenii au durut
                  În străfundurile umane.

                  Cuprins de dor (şi de idei măreţe)
                  Mă-ntreb ,acu' : "Oare se poate
                  Ca neamul meu să vrea să-nveţe
                  S-o ducă, iar, în....Maiestate ?!"

PREELECTORALĂ

                            N-a trecut foarte mult de când se spunea  :
                            "Meşter cârmaciul....mândră corabia !"
                            Nu mai e printre noi acel cunoscut bard
                            Ce-a poleit copastia cu gros strat de fard.

                            A pierit, în furtună, al navei cârmaci....
                            Şi din resturi de navă se-ntocmiră, dibaci,
                            Plute mari...plute mici ce, pe-al vieţii ocean,
                            Se tot zbat, de atunci, să atingă-un liman.

                            Toţi au "tras".Dar n-au tras uniform, cu un rost ;
                            Cei mai noi se-mpiedică de cei ce au fost.....
                            Sunt unii ce-au sperat viitorul mai roz
                            Punând la timonă pe-un oarecare matroz

                             Mă gândesc, mai mereu : "Este scris undeva
                            Să ne zbatem în valuri, să plutim tot aşa ?!
                            N-am putea s-acostăm la un ţărm, liniştiţi ?
                            Nu vedeţi, oameni buni, că suntem istoviţi ?!"

Pentru CURIERUL GINTA LATINĂ Iaşi

                    Stimate domnule redactor Ioan Ilaş,

       Mă numesc Valeriu Ion Găgiulescu, avocat pensionar din Turnu Măgurele. Prin alianţă, încă din 1942, am devenit nepotul domnului doctor Vlad Bejan întrucât mama mea adoptivă era vară primară cu domnia sa. Am luat foarte târziu, din păcate şi inexplicabil, o legătură care s-a materializat printr-un schimb de scrisori cu unchiul meu, căruia i-am mai trimis şi câteva din volumele mele publicate. În aceste împrejurări, cu siguranţă, a fost posibil să constat, cu mare bucurie, că una dintre poeziile mele a şi fost publicată în numărul anterior al acestei prestigioase reviste. Evident, n-am întârziat să aduc mulţumiri atât unchiului cât şi colegului dvs. , domnului profesor Ioan Răducea.
       Azi am primit şi nr.3/2011 din revistă şi doresc să vă declar intenţia de a mă abona pentru numerele ce vor urma. Ca atare, vă rog, respectuos, să-mi comunicaţi modalitatea de plată.
       În speranţa că, eventual, colectivul redacţional va găsi cu cale că unele dintre gândurile mele fie ele versuri sau eseuri ar putea să merite să fie împărtăşite şi altora, îndrăznesc să vă comunic  următoarele :


                          LA  CRUCEA  EROILOR

                   Oare de ce ni se umezesc ochii aici,
                   Glasul se frânge şi nodul e-n gât ?
                   Doar n-am vorbit decât de bunici,
                   Cum au plecat ei la Oaste....şi-atât.

                    Am aflat c-au plecat de la coasă
                    Când s-au dus să moară puţin ;
                    Nu au vrut, iar clipa cea nemiloasă
                    Pentru ei s-a numit "implacabil destin"

                    N-au ştiut c-au să fie, acolo, eroi.....
                    "Înainte !", le-a zis comandantul ;
                    Au ţâşnit...s-au bătut...au căzut amândoi
                    Şi cu cald sânge semnară asaltul.

                    Lângă ei au luptat camarazi ,
                    Tot oşteni cu îndârjit sânge rece;
                    Să priceapă oricine( şi ieri ca şi azi)
                    Că-n acest mod..."Pe aici, nu se trece !"