VIS

Am visat frumos, iubito,
Te-am visat pe tine, vie...
Eram împreună într-o
Clipă de euforie.

Erai ca pe-atunci, e-hei,
Plină de căldură,
Miroseai a flori de tei,
Aveai în obraji răsură

Şi-ai vorbit, cu voce joasă,
Doară vorbe de iubire...
Doamne, cât eşti de frumoasă,
Chiar şi-aşa...în amintire !

Dumitru Vasile Delceanu - "Răstignit pe frunză"

Profesorul Dumitru Vasile este un intelectual "tras din plugari", după propria  mărturisire cuprinsă într-una din poeziile sale. Robusteţea genelor sale, a rădăcinilor sale, adânc înfipte în tărâmul acelei lungi, înguste şi sărace văi a Călmăţuiului, i-a definit, desigur, nu numai caracterul ci şi comportamentul.Pregătirea sa pentru viaţă, instrucţia datorată sistemului educaţional dar, fără îndoială, silinţa autodidactă de a citi cu nesaţ şi fără de răgaz, de a fi cât de des în preajma cărţilor şi a se îmbăta de magia cuvântului scris l-au făcut să fie asemănător precursorilor săi teleormăneni Zaharia Stancu, Dimitrie Stelaru, Gala Galaction sau Marin Preda. Cu fiecare dintre aceştia el are nevăzute şi tainice raporturi de comunicare peste timp şi fire ceea ce, uneori, îl apropie, parcă, şi fizic de ei. Cu sau fără voinţa sa declarată, poetul, ajuns  pe un pisc al vârstei de unde poate scruta, detaşat, atât trecutul şi viitorul, dar mai cu seamă prezentul, pare să-şi fi creat o anume înfăţişare şi o anume atitudine încât privitorul să-l poată asocia, fără eforturi, cu eroii livreşti, de ce nu chiar cu Ilie Moromete. Dar poetul va contrazice această părere şi va declara că, de fapt, nu el ci tatăl său ar fi originalul Moromete ! Nu pentru a-l contrazice pe Marin Preda care l-a nemurit pe Călăraşu, ci pur şi simplu pentru că el se simte DAC, trăitor peren pe aceste meleaguri din ceaţa vremurilor şi îşi arogă dreptul de a se comporta în consecinţă şi în cunoştinţă de cauză. Ca atare, tatăl său, bunicul său, strămoşii săi, sunt cu toţii moromeţeni, deci teleormăneni, deci daci, deci adevăraţi stăpânitori ai locurilor unde veneticii, chiar dacă vor fi să fie, cine ştie cum, vreodată cel mult toleraţi, ei nu vor fi niciodată, cu adevărat, iubiţi. Dacă poetul Vasile Dumitru Delceanu a simţit nevoia să se destăinuie erga omnes, să facă cunoscute parte din gândurile, din trăirile sau din dorinţele sale, a făcut-o pentru a se mai uşura din când în când de povara crucii pe care o poartă, crucea sa fiind talentul înnăscut de a planta,  a îngriji, a cultiva şi a strânge cuvintele potrivite care să fie apoi dăruite, cu generozitate, cititorilor. Pentru că omul, Dumitru Vasile, nu este nici pe departe atât de darnic cu destăinuiri despre sine ca poetul. Nu este nici mizantrop, nici un timid, închis în sine, nici un arogant, dispreţuitor, nici un bătrân acru şi nemulţumit de tot şi toate.  Omul nu face prietenii uşoare şi de circumstanţă. Deşi stăpâneşte pe deplin cunoştinţe ample, din varii domenii şi este în posesia unui vocabular elevat, preferă să vorbească absolut numai cât trebuie, unde trebuie şi, mai ales, cu cine trebuie. Pare greu abordabil. Omul te studiază însă. Nu numai arta şi ştiinţa pedagogiei, respectiv amprenta profesiei, îl face să se manifeste aşa. Firea sa, mai ales, este cea care îi şi dirijează atitudinea. Mai în glumă, mai în serios,.....aţi văzut cum se comportă un câine lup sau un câine ciobănesc mioritic când merge cu stăpânul său pe lângă mirate-a-i ce alte rase sau corcituri pipernicite dotate doar cu capacitatea de face mai ales gălăgie ?!  Ei bine, conştient de puterea sa, demn şi stăpânit, câinele-lup se va face că nu le  băga în seamă dar, doamne-fereşte, de pielea aceluia care nu-şi va cunoaşte lungul....botului !! Mă va ierta, omul şi poate chiar poetul că mi-am permis o asemenea analogie, dar cum îl ştiu legat sufleteşte de "Haiduc", câinele credincios de la ţară, sper ca şi în acest caz umorul său robust să funcţioneze.
Cât priveşte relaţia poetului cu temele tangente simţirii religioase, aici am avut, deasemeni, revelaţia contopirii omului cu poetul. De ce spun aceasta, o spun pentru că omul, Dumitru Vasile Delceanu, nu mi s-a părut niciodată a fi acordat la criteriile obişnuite practicii ritului ortodox. Mai curând aş zice că între el şi Puterea Absolută ar fi acelaşi raport  ca cel dintre Voltaire şi Dumnezeu. Mă refer la cunoscuta butadă : "În ce relaţii vă aveţi cu Dumnezeu, Domnule Voltaire ?"   " Ne cunoaştem...dar....nu ne salutăm !!"
Pentru că Dumitru Vasile are despre Dumnezeire concepţia anceştrilor săi. El nu se comportă artificial, mergând sporadic la Biserică pentru a se arăta lumii că este creştin. Nu. El ştie, întocmai ca tatăl, ca bunicul, ca străbunicul, că tot ceea ce există pe lumea aceasta, ziua şi noaptea, vara şi iarna, soarele şi luna, frigul şi căldura, seceta şi grindina, toate, toate, florile, grâul şi porumbul, oile şi vacile, orătăniile din obor şi uliul din înălţimi, toate, toate, iubirea şi ura, admiraţia şi invidia, curajul şi laşitatea, prostia şi isteţimea, toate, toate, în fine, nimic, dar nimic nu este întâmplător. Şi toate sunt aşa cum le-am apucat ! Şi toate vrem să le menţinem aşa cum le-am apucat. Pentru a nu ne risipi. Pentru a fi aici, pe pământul unde trăim şi care acoperă oasele bătrânilor noştri. Oase care trebuie respectate. Pentru că sunt sfinte !! Şi trebuie să ne comportăm de aşa natură încât să nu ne fie frică de ruşine ! Simţul moral, simţul continuităţii, al tradiţiilor al recunoşterii unei ordini universale, perene şi atot cuprinzătoare, simţul datoriei şi al jertfei este RELIGIA practicată de generaţiile de daci trăitori pe aceste meleaguri. La această Religie îl simt ancorat pe poet şi faptul că ne-am găsit odinioară într-un anume cimitir este încă o dovadă a necesităţii de a ne respectă înaintaşii. Că poetul este fiu al naturii locurilor sale natale o confirmă o parte însemnată a creaţiei sale lirice, că este urmaşul anceştrilor săi şi că practică o anume religie specială o confirmă "Răstignirea sa pe frunză". Frunză care moare pentru a reînvia, poetul urmând astfel să-şi asigure nemurirea sufletului său sensibil, cu preţul suportării crucificării prin trăire.

O durere ascunsă

Mama mea cânta îngereşte ;
Ce păcat ! N-am putut s-o ascult....
A rămas în glia zmulsă hoţeşte
Şi acest rapt mă doare mai mult.

N-am avut parte de basme,
Copil ce am fost, cu părul bălai ;
Din acel tărâm, încercat de cazne,
Am plecat ca pribeag, cu tristul alai.

Am lăsat urmă de lacrimi şi dor
Ş-am ajuns tot în al Ţării pământ.
N-aş vrea să cred că iluziile mor
Dar....nu mai ştiu de al mamei mormânt.

Au trecut ani în şir ; s-au schimbat şi domnii,
Dar, cum nu-şi poate uita matrozul corabia,
Tot aşa mai doresc să te am, să-mi revii,
Sfânt pământ, mama mea.....Basarabia !

Despre sângele slav

Acolo, în acea Basarabie cotropită
A fost natural ca vreun Ataman
Să fii pus ochii pe vreo străbunică
Răstignind-o apoi, cu sârg, pe-un divan.

Şi-au trecut ani, dar blestemul de sânge
A ros neştiut, profund şi viclean ;
Nu m-a durut, nu am a mă plânge,
Dar doi, în profunduri, trăiesc simultan.

Zic că ce-i bun în biata-mi fiinţă,
Nevoia de cânt, de viers şi culoare,
Mi-a dat-o Larissa, cu bună credinţă,
La ultimul supt, înainte de marea-i plecare.

N-a ştiut, biata, că prin sânge şi lapte,
M-a făcut, mai apoi, să devin
Doar gonaci spre zări depărtate,
Poate nepot lui Serioja Esenin !

Căci de-aceea iubesc necuprinsul,
Câmpia întinsă, cu cerul înalt,
Şi vuietul mării, ş-al brazilor plânsul
Şi cuiburi de vulturi pe stânci de bazalt.

N-am stare în sine. Nu-mi place în ţarc.
Faci treabă cu mine de poţi să pricepi
Nevoia săgeţii să scape din arc,
Nevoi de-a vâna vise pe caii sirepi.

Ah,Serghei, cum ai ştiut bine
Că numai un Rus e-n stare să bea
Până se face frate cu tine
Ş-apoi, fără rosturi, viaţa să-ţi ia.

Trezindu-se, tot el e în stare, apoi,
Să se ducă paşnic spre greaua osândă,
Tânjind numai după beţiile-n doi
Când călăul îi pune laţul la grindă.

Căci şi tu, Serioja, bunule, străbune,
Ai ars ca o torţă, nu te-ai ocrotit ;
Ai plâns, cu durere, pe bătrânul câine
Şi acea Iubire, fără de sfârşit.

Vâna aceasta tare, neam imprevizibil,
A dat şi măsura că-i sentimental,
Că-i duios şi tandru, chiar când e posibil
Ca marea iubire să n-aibă final.

Iar, la urma urmei, mă întreb şi eu,
Când vom fi nisipuri, oare cin-să ştie :
"Cum poate iubi un derbedeu
Şi cât poate de supus să-ţi fie !?"


n.a. : Evident, ultimele două versuri sunt ale lui Esenin !