Chipuri de piatră

 

                           Noi nu am fost popoare migratoare ;
                           Născuţi am fost pe-acest pământ fertil.
                           Noi eram Dacii, ce-aruncau săgeţi în soare
                           Şi gazde-am fost  Ovidiului-n-exil !

                           Primind, noi, dreapta - sfânta învăţătură -
                           Direct de la Alesul, "cel dintâi chemat",
                           Creştini ne aflară (cu mir şi scriptură)
                           Cei care, mai apoi, ne-au romanizat.

                           Şi când pe aicea, în cest colţ de ţară,
                           Ţinut-am noi pieptul la puhoi păgân,
                           Şi azi, cu putere, simt că mă-nfioară
                           Gândul şi mândria de a fi Român !
 
                           Şi-auzind cum unii, pe nedrept acuma,
                           Ne confundă neamul cu cel de ţigani  :
                           "Să se ducă-n...Roma! Să vază Columna !
                           Să ne vază-n piatra cea de mii de ani ! "

         
                         

REFERENDUM

                                   


                  În vremea "micului Paris"
                  Frumoasa noastră ţară
                  Nu cunoscuse (nici în vis)
                  O dictatură proletară

                  Trăiau, pe-atunci, în demnitate
                  Cu rosturi bine orânduite,
                  Români şi alte naţii-aflate
                  Între hotarele-ntregite.

                  Şi averea lor era avere ;
                  Şi vorba, vorbă. Faptul, fapt.
                  Nu se-aşteptau ca, prin putere,
                  Tot ce-au avut să fie rapt.

                  S-au dat, în loc, lozinci şi ură
                  Şi iluzii de egalitate ;
                  "Lupta de clasă" a fost dură
                  Iar Dreptul-nvind de nedreptate

                   O noapte adâncă a căzut
                  Pe crez şi gând. Şi pe icoane.
                   Şi cinci decenii au durut
                  În străfundurile umane.

                  Cuprins de dor (şi de idei măreţe)
                  Mă-ntreb ,acu' : "Oare se poate
                  Ca neamul meu să vrea să-nveţe
                  S-o ducă, iar, în....Maiestate ?!"

PREELECTORALĂ

                            N-a trecut foarte mult de când se spunea  :
                            "Meşter cârmaciul....mândră corabia !"
                            Nu mai e printre noi acel cunoscut bard
                            Ce-a poleit copastia cu gros strat de fard.

                            A pierit, în furtună, al navei cârmaci....
                            Şi din resturi de navă se-ntocmiră, dibaci,
                            Plute mari...plute mici ce, pe-al vieţii ocean,
                            Se tot zbat, de atunci, să atingă-un liman.

                            Toţi au "tras".Dar n-au tras uniform, cu un rost ;
                            Cei mai noi se-mpiedică de cei ce au fost.....
                            Sunt unii ce-au sperat viitorul mai roz
                            Punând la timonă pe-un oarecare matroz

                             Mă gândesc, mai mereu : "Este scris undeva
                            Să ne zbatem în valuri, să plutim tot aşa ?!
                            N-am putea s-acostăm la un ţărm, liniştiţi ?
                            Nu vedeţi, oameni buni, că suntem istoviţi ?!"

Pentru CURIERUL GINTA LATINĂ Iaşi

                    Stimate domnule redactor Ioan Ilaş,

       Mă numesc Valeriu Ion Găgiulescu, avocat pensionar din Turnu Măgurele. Prin alianţă, încă din 1942, am devenit nepotul domnului doctor Vlad Bejan întrucât mama mea adoptivă era vară primară cu domnia sa. Am luat foarte târziu, din păcate şi inexplicabil, o legătură care s-a materializat printr-un schimb de scrisori cu unchiul meu, căruia i-am mai trimis şi câteva din volumele mele publicate. În aceste împrejurări, cu siguranţă, a fost posibil să constat, cu mare bucurie, că una dintre poeziile mele a şi fost publicată în numărul anterior al acestei prestigioase reviste. Evident, n-am întârziat să aduc mulţumiri atât unchiului cât şi colegului dvs. , domnului profesor Ioan Răducea.
       Azi am primit şi nr.3/2011 din revistă şi doresc să vă declar intenţia de a mă abona pentru numerele ce vor urma. Ca atare, vă rog, respectuos, să-mi comunicaţi modalitatea de plată.
       În speranţa că, eventual, colectivul redacţional va găsi cu cale că unele dintre gândurile mele fie ele versuri sau eseuri ar putea să merite să fie împărtăşite şi altora, îndrăznesc să vă comunic  următoarele :


                          LA  CRUCEA  EROILOR

                   Oare de ce ni se umezesc ochii aici,
                   Glasul se frânge şi nodul e-n gât ?
                   Doar n-am vorbit decât de bunici,
                   Cum au plecat ei la Oaste....şi-atât.

                    Am aflat c-au plecat de la coasă
                    Când s-au dus să moară puţin ;
                    Nu au vrut, iar clipa cea nemiloasă
                    Pentru ei s-a numit "implacabil destin"

                    N-au ştiut c-au să fie, acolo, eroi.....
                    "Înainte !", le-a zis comandantul ;
                    Au ţâşnit...s-au bătut...au căzut amândoi
                    Şi cu cald sânge semnară asaltul.

                    Lângă ei au luptat camarazi ,
                    Tot oşteni cu îndârjit sânge rece;
                    Să priceapă oricine( şi ieri ca şi azi)
                    Că-n acest mod..."Pe aici, nu se trece !"

Continuare....."Despre democraţie !"

          Evident, Istoria şi-a urmat cursul dar, pentru respectarea ADEVĂRULUI, nu se vor putea şterge dintre filele ei nici acei 80 de ani de Monarhie, nici următorii ani de Republică, cu toate cele bune şi rele ce s-au petrecut în răstimp.
         Tot Istoria va fi aceea ca re va decide asupra soartei acestui biet popor aflat, din nefericire, prea des în calea celor puternici, la răscruce de vremuri şi pofte.
         Oricare observator de bună credinţă nu va putea, însă, să ignore faptul că ţara noastră a căpătat valenţe europene, organizare statală, administraţie temeinică, viaţă socială, culturală şi politică de un prestigiu recunoscut pe plan internaţional doar de când a început să fie condusă de un MONARH ! Regele Carol I, întemeietorul Casei Regale a României a semnat astfel actul de naştere al României moderne. Numele  Regelui Ferdinand I,
cel Loial, nu va putea fi desprins de Marea Unire, de România "dodoloaţă" şi de emulaţia ce a cuoriun toate compartimentele vieţii sociale. Realizările României, consemnate în Marea Enciclopedie din 1938, adică ale României conduse de Regele Carol al II-lea, nu au putut să fie ignorate nici de către cei ce conduceau  ţara, un deceniu mai apoi, fiind preluate, ca termene de referinţă, în varii lucrări de specialitate. În fine, domniile frământate ale Majestăţii Sale Regelui Mihai I au lăsat, de asemeni, urmele cunoscute, realizările fiind, din păcate, controversate, mai ales că interesele "republicanilor", în condiţiile cerute de epocă, trebuiau să conducă la minimalizarea, până aproape de anulare, a oricărui aspect pozitiv.
        Alături de mulţi concetăţeni, mi-am închipuit că evenimentele din decembrie 1989 vor face ca România să capete o altă înfăţişare, ca multe să revină la o anume normalitate, ca ţara să-şi poată redobândi locul onorant pe care îl ocupase antebelic, pe vremea când i se spunea "Belgia Orientului" iar Bucureştiului i se zicea "Micul Paris".
        N-a fost să fie aşa iar mare parte din populaţie a şi priceput, cu regret, de ce n-a fost să fie !
        Dar..... ca în anul de graţie 2011, să afli din media că şeful statului, PREŞEDINTELE REPUBLICII,
poate să se exprime de o asemenea manieră faţă de o ISTORIE VIE, faţă de Majestatea Sa, Regele Românilor, ei,  asta este deja prea mult !
        Să afirmi tu, persoana oficială de cel mai înalt grad, tu, care eşti, de fapt, doar rezultatul unor urne, tu, care ne reprezinţi în lume, că Regele şi-ar fi trădat ţara, ei bine, această conduită nu poate să fie decât demonstraţia cea mai elocventă a faptului că nu în toate situaţiile DEMOCRAŢIA este cea mai fericită formă de guvernământ.
        Păi, dacă o democraţie poate propulsa în fruntea statului astfel de persoane, oameni care, cu bună ştiinţă, de la cea mai înaltă tribună, pot afirma, în dispreţul oricăror realităţi, istoriceşte dovedite, păreri personale de natură să lezeze, chiar şi pe plan diplomatic, numai, interesele generale, ei bine, atunci vă rog să-mi daţi voie să am reticenţe cu privire la binefacerile unui asemenea sistem de guvernământ.
        Este un lucru comun faptul că o monarhie ereditară şi constituţională previne  riscul de a fi adus la conducerea statului o persoană despre care nu se poate şti cum va acţiona în asemenea calitate, tocmai pentru simplul fapt că monarhul, încă de la o vârstă fragedă, este educat să domnească ! REGELE DOMNEŞTE , NU GUVERNEAZĂ ! Şi va şti să facă acest lucru pentru că îi este destinat prin origine şi educaţie să o facă !
        Cele mai stabile ţări europene sunt monarhii. Exemplul Marii Britanii este edificator.
         Mi se va imputa că ignor Franţa sau Germania ! Să nu uităm, însă, că ambele ţări au fost nu numai regate ci chiar imperii. Şi să nu uităm că educaţia civică a poporelor respective s-a făcut în timp istoric, mult înainte ca ele să devină republici. Populaţia lor cultivă  istoria, tradiţiile şi gloria trecutului şi nu-şi bate joc de înaintaşi.
         Despre Statele Unite ale Americii nu am prea multe de comentat. Aceste fost colonii ale Coroanei Britanice au o istorie relativ scurtă. Să nu uităm că n-au trecut decât cel mult 150 de ani de când legea se impunea, pe acele meleaguri, cu Colt-ul în mână ! Nivelul economic la care a ajuns acest popor eterogen şi puterea pe care o exercită la nivel mondial sunt elemente definitorii şi de neignorat dar, hai să o recunoaştem, chiar şi lui Grace Kelly nu i-a displăcut să devină principesă de Monaco !
         Revenind la stupoarea cu care am recepţionat discursul preşedintelui meu, ca român verde ce mă aflu, nu pot să închei decât zicându-i ( în gând, de, tot ca românul imparţial) : "Cine te-a pus, băi, pe tine aici ?"
        Iar......Nenea Iancu, ricanând, va replica, în locul adrisantului cunoscut :  "BOBORUL !!"
        Tac şi înghit ! Asta-i DEMOCRAŢIA ROMÂNEASCĂ !

Despre ....democraţie !

          De câte ori vine vorba despre sentimentele republicane "seculare" ale unora dintre conaţionalii mei, nu pot să nu mă reîntorc cu gândul, involuntar, la Nenea Iancu şi la modalitatea prin care acesta a ironizat celebra "Republică" de la Ploieşti .
          Păi....hai să fim serioşi ! Românii republicani din convingere ??!! În condiţiile în care ISTORIA ne relatează o cu totul altă situaţiune ?!
          Pe vremea când Herodot îi numea pe geţi ca fiind "cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci", Darius I - regele Persiei- tocmai înregistra nereuşita sa expediţie de la nord de Istru. Era anul 514 î.e.n. Cei care ţineau piept năvălitorilor, pe aceste meleaguri, aveau organizare tribală. Aveau CĂPETENII. Una dintre ele, spre exemplu, se numea Dromihete şi acesta cam avea obiceiul să-l tot bată pe vecinul Lisimah, până când s-au încuscrit şi au restabilit frontiera pe Dunăre. Era anul 292 î.e.n iar povestea a spus-o Diodor din Sicilia.
          Mai târziu, Imperiul Roman cucereşte Peninsula Balcanică şi înfrânge puterea macedonenilor. Încep confruntări militare cu dacii, de la nord de Dunăre. Nici aceştia, ca să vezi, nu au fost vreodată organizaţi într-o formă republicană. Burebista, Dicomes, Scorillo, Decebal....nu au fost preşedinţi ! Ei erau REGI ! Primii numiţi astfel pe aici, pe la noi.
          După o vreme mai lungă, către finele secolului al X-lea, încheindu-se procesul de etnogeneză al limbii şi poporului român, aflăm din cronica "Gesta Hungarorum" despre existenţa unor anume Gelu, Glad sau Menomorut. Nici aceştia se pare că nu puteau să fie preşedinţi de vreme ce conduceau DUCATE !
         Ce să mai vorbim atunci despre fraţii Petru şi Asan sau despre urmaşul lor Ioniţă "Caloianul", care nici măcar nu s-au mulţumit să fie regi ?! Ei întemeiaseră un IMPERIU , e drept...româno-bulgar, pe la 1185 !
         În fine, Diploma Ioaniţilor, de la 1247, dată de Bela al IV-lea al Ungariei, ne vorbeşte despre VOIEVOZII Litovoi şi Seneslau, care conduceau formaţiuni statale româneşti. Formaţiuni unificate de către Basarab I ( 1310- 1353) sub denumirea de Ţara Românească !
         De atunci şi până la UNIREA de sub Cuza Vodă tot DOMNITORI au urcat pe tronul acestei ţări. Cu numele de Mircea, de Vlad, de Mihai, de Radu.....Niciodată preşedinţi !  La fel şi în Moldova, începând cu legendarul Dragoş Vodă, cu Bogdan I Descălecătorul, cu Alexandru cel Bun, cu Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Vasile Lupu.....
         Şi atunci ?????
         Cum se mai poate susţine azi  aberaţia că românii ar fi avut, de secole, sentimente republicane ?
         Tocmai românii care, prin excelenţă, sunt de structură individualistă ! Românul nu are sentiment gregar. El nu se simte bine în colectivitate. Nu se realizează. Îmi place să cred despre modul de gândire al românului că : ..." binele meu şi binele tău pot însemna binele nostru.Împreună vom reuşi mai bine, dar....fiecare pentru sine, mai întâi !"
          În context, actul "revoluţionar" de la 30 decembrie 1947, prin care România devenea Republică....,aşa cum o cerea "de secole" poporul ,.. nu poate fi considerat decât tocmai o enormă manifestare de dispreţ  faţă de sentimentele reale ale naţiunii pentru simplul motiv că aceasta nu a fost chemată să se pronunţe, eventual pe calea unui referendum. Actul abdicării în sine este, fără vreo putinţă de tăgadă, NUL DE DREPT, întrucât este de notorietate că voinţa Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României a fost viciată sub imperiul unui şantaj explicit şi sub protecţia  implicită a unei  anume forţe militare care, cu cinism, s-a declarat imparţială şi care a
ţinut să aplaude......voinţa  masselor largi populare, de la oraşe şi sate !!

"Faţa ....lumii !!"

        Recent ( şi din întâmplare ) am dat peste copia unei scrisori ce o adresasem Profesorului care ne predase, cam prin 1952, noţiuni de CONSTITUŢIE.
        Domnia Sa, însoţit de către poetul Virgil Carianopol, venise la Turnu Măgurele pentru a avea o discuţie cu cititorii ultimului său volum de proză, denumit FAŢA LUMII. Evenimentul a avut loc în anul 1972 iar întâlnirea s-a desfăşurat în Sala Mare a Consiliului Popular. Mărturisesc că nu citisem, în prealabil, lucrarea (am cumpărat-o chiar atunci, de la un stand, din Hol) dar eram teribil de interesat să-mi revăd Dascălul, care fusese şi directorul Liceului Mixt, în perioada amintită. Îmi rămăsese în memorie prin eleganţa fizică şi arta expunerii materiei, care, ce e drept, era destul de aridă. Profesorul părăsise oraşul după moartea soţiei, tot profesoară, fusese o vreme inspector şcolar general iar apoi se stabilise în Capitală. Chiar eram nerăbdător să-l reascult. Sala era arhiplină. După ce autorul şi-a prezentat volumul, au urmat discuţii libere şi foarte variate, fără a se depăşi cadrul propus, respectiv : scriitorii, operele beletristice, curentele literare. Subiectele m-au învăluit, discursul Profesorului mi se părea cuceritor, toate bune până când El a intrat într-un fel de dispută cu un tinerel, ce îşi susţinea rezonabil o anume părere. Modul în care Scriitorul a înţeles să curme dialogul m-a intrigat, ba chiar, pot să spun, m-a dezamăgit. Nu-l cunoşteam atunci pe preopinent, care se prezentase a fi profesor de română. Pe vremea aceea, eu eram doar funcţionar de Bancă. Ajuns acasă, după ceva frământări, m-am decis să-i scriu Profesorului meu. Am făcut-o !
           Azi, am dat peste copia aceea îngălbenită.
           M-am hotărât să o "postez" pe Blog, pentru că.....nu de altceva.....eu, după o vreme, am ajuns Judecător.....mai apoi, cu riscurile de rigoare, m-am apucat să scriu, ba chiar să şi public câteva cărţi...iar "tinerelul necunoscut" a ajuns un Dascăl de mare valoare, Directorul aceluiaşi Liceu, Senator al României şi.....scriitor redutabil, cu peste douăzeci de titluri publicate !!!
           Despre  STELIAN  PĂUN , Istoria Literaturii Române nu prea a mai avut ce scrie !!
           Iar, despre  DUMITRU  VASILE  DELCEANU, aceiaşi Istorie....precaută, a decis să nu rişte să pună punct relatărilor despre Opera unui POET şi nu numai !


          Iată  "misiva :


          Stimate Domnule Profesor,
          Vă rog să-mi permiteţi să mă adresez pe această cale în virtutea unei situaţii de fapt cât şi a unui drept câştigat, acela de a vă fi fost elev.
           Sunt încă sub impresia întâlnirii cu Dvs. şi  dacă declaraţia cu care a-ţi început discuţia a revelat sentimental emoţia Dvs, posibil reală, vă rog să mă credeţi că, în ce mă priveşte, emoţia a fost autentică şi deosebit de puternică.
          Am venit la întâlnire cu un vag sentiment de contravenient. Ea era organizată ca o discuţie între scriitorul Păun Stelian şi cititorii săi. Întrucât nu mă număram printre cei care citiseră deja FAŢA LUMII mă simţem, desigur, în culpă. Eu venisem să vă văd şi să vă ascult ! Să vă ascult, în special, căci nu se pot uita, cu uşurinţă, oamenii care te-au fermecat cândva. Nu vă mai văzusem de peste 18 ani.Am rămas încântat că puterea de fascinaţie a unei expuneri cursive, lexicul bogat, colorat, logica ideilor şi farmecul personal al oratorului nu scăzuse sub ani. Evident, după ce voi fi citit romanul Dvs., impresiile mele se vor consolida.
          Dacă mă hazardez să vă răpesc din timpul Dvs. preţios, o fac pentru a-mi exprima o nedumerire :
          Aţi apărut alături de distinsul dvs. coleg de breaslă, poetul Virgil Carianopol "bastionul clasicismului împotriva influienţelor dăunătoare ale modernismului", ale onirismului sau a altor asemenea curente înfierate şi de ultimele vederi ale idelogiei noastre de Partid.
          Aţi făcut acest lucru cu hotărârea la care vă obliga propria Dvs, poziţie.
          Ceea ce doresc să-l întreb, însă, pe acela cu care, în 1952, am descifrat principiile de bază ale legalităţii, este dacă dreptul de opinie, de liberă exprimare verbală sau scrisă, în măsura în care nu devine o instigare la acţiuni contrare intereselor de Stat, este sau nu un drept constituţional.
           Mă refer la faptul că intervenţia, la un anume moment, venită din partea acelui profesor de română a fost obturată inexplicabil pentru mine. O explicaţie ar putea să rezide în faptul că vorbitorul ar fi putut, prin intervenţia sa, să umbrească impresia lăsată sălii de discursul Dvs. şi al poetului.
           Reţin însă esenţa susţinerilor acelui interveninet şi anume că : "ar trebui să se lase deschise aprecierilor publicului cititor caracterizarea curentelor literare..."
           Personal nu mă consider un fervent susţinător al rimei albe, al ermetismului sau, şi mai trist, al unor creaţii care....nu-mi spun nimic ! Rămân adeptul creaţiilor capabile să emoţioneze, a melodiei versurilor inspirate sau a acelor imagini poetice în proză.
           Consider că nu se poate, însă, să se condamne ceea ce nu se cunoaşte pe deplin. Pentru a combate un adversar, pentru a-l putea înfrânge, cu propriile-i arme, trebuie ca acestea să fie cunoscute. Iar marea masă a cititorilor nu este în posesia acelor "arme" ! Pentru a fi un ateu veritabil nu cred că este suficient să parcurgi filosofia marxistă. Personal cred că Voltaire citise aprofundat Biblia mai înainte de a-i fi declarat război !
          Chiar maestrul lirismului, Virgil Carianopol, ne-a declarat că s-a situat pe baricada adevăratei poezii după o experienţă personală, de circa 10 ani, în tabăra adversă. Ascendentul său constă, după părerea mea, în faptul că a avut posibilitatea de a alege. De altfel, aşa cum în viaţa politică noi ducem o înţeleaptă convieţuire paşnică cu state ale căror ideologii şi mod de viaţă diferă substanţial de al nostru, lăsând ca timpul să acţioneze conform dialecticii materialiste, de ce să nu lăsăm să trăiască alături curente literare diferite ?!
          Polemica naşte adevăr, chiar dacă, la un moment dat, am fi tentaţi să-l dividem solomonian. Poporul nostru este un nesecat tezaur de bună cuviinţă şi de dreaptă judecată. Înfruntarea deschisă dintre curente ar spori anecdotica, ar trezi epigrama, ar descreţi frunţile.
          De ce să sugerăm sau, şi mai grav, să impunem o părere ?
           Pe undeva ar aduce cu un viol moral, cerebral.
          V-aţi exprimat că eroul Dvs., Anton Dumbravă, comunist-om, aşa cum l-aţi descris şi cum a fost caracterizat şi de către critică, nu a putut să se nască- ca erou literar- decât atunci când conjunctura social politică i-a permis să irumpă din tiparele "eroului pozitiv"  şi să ia înfăţişare umană.
          Implicit, a-ţi divulgat faptul că i-aţi purtat paternitatea de-a lungul vremii, oprit fiind, la un moment dat, să-i daţi viaţă. Ce aţi simţit atunci când ştiaţi că romanul nu se va publica decât dacă cutare sau cutare erou este "pe linie", fără lipsuri, fără şovăieli, mereu pe aceiaşi linie ascendentă, ascuţită....ca lupta de clasă ?
         De ce atunci, dacă răspunsul Dvs. va fi cel pe care îl reclamă logica, v-aţi opus înfruntării între curente şi , deci, libertăţii de creaţie, teză, de altfel, susţinută şi de către respectivul profesor de română care a făcut, poate inoportun, gestul de a mai vorbi după ce Dvs. se părea că sunteţi pe cale să închideţi, apoteotic, întâlnirea cu cititorii ?!
          Întrucât nu m-am gândit, până acum, decât la plăcerea solitară pe care o simţi la terminarea vreunei lucrări literare, vă promit că voi lua în seamă îndemnul Dvs. ,adresat mai cu seamă "tinerelor condee", de a scrie, pentru că trăiesc timpuri în care o pot face şi , deşi am deja 34 de ani, voi încerca să materializez acel îndemn.
         Rămân al Dvs. devotat auditor, fost elev şi, cu siguranţă, viitor cititor.
          Valeriu Ion Găgiulescu
...............................................................................................................................................................................P.S.   Până în prezent nu am primit vreun răspuns la scrisoarea de faţă, iar, după câte ştiu,  Domnul Profesor, Stelian Păun , oarece rudenie prin alianţă cu Zaharia Stancu, ar fi trecut spre cele veşnice !
       

"CELEBRITĂŢI DIN NEGURA UITĂRII" de prof.Ion.C Hiru ; note de lector

Se zice că până şi drumul spre Iad ar fi pavat cu bune intenţii ! Desigur, zicala are ascuţişul îndreptat,  în special, către cei care îşi tot propun să facă faptele cele bune şi, din varii motive, tot nu reuşesc. Ei bine, dar atunci, drumul spre Rai oare cu ce o fi pavat ?! Eu cred că nu poate fi pavat decât cu SUFLETE . Cu suflete alese, bun înţeles. Mă aflu printre fericiţii care, în cursul desfăşurării firului existenţei au întâlnit asemenea pietre rare. Una dintre ele, una dintre "Pietrele Doamnei", se numeşte Ion. Patronimic scump unui popor ortodox, creştinat cu mult înainte de a fi fost "colonizat" de către  expediţionarii trimişi de conaţionalii primului Papă crucificat ! Ioan, ultima mare personalitate a Vechiului Testament şi, totodată, prima mare personalitate a Noului Testament. Ioan, înainte mergătorul şi vestitorul Timpului Nou !  Graţia Divină şi fericita alegere a părinţilor săi, în clipa în care s-au decis să-şi boteze astfel urmaşul, l-au înzestrat pe acest ION cu haruri.
Aşa încât, cel care, în 2005, ne-a convins că  O VIAŢĂ PRIVITĂ DIN BALCON nu este o viaţă oarecare ci  numai viaţa dăruită locului de baştină, a locului de acasă, "pe prispa cu miros de dalbe şi muşcate, în mireasma busuiocului din aghiasma de sub candela copilăriei, mereu aprinsă, aşezată sub icoana Maicii Domnului, demonstrează, fără dar şi poate, că este plin de har. Principalul har al profesorului Ion C. Hiru este devotamentul fără de margini pentru locul său de naştere, DOMNEŞTI, sat în istorie, viitor oraş, localitate binecuvântată de Dumnezeu, "picior de plai", ţinut al muşcelelor ocrotite de steiurile Făgăraşilor, localitate aflată " ad mediam" între cele două vechi  Scaune Domneşti ale Basarabilor, Curtea de Argeş şi Câmpulung Muscel.
Sunt oameni care îşi doresc şi oameni care înfăptuiesc. Ion C. Hiru este un ales. El a înfăptuit multe dintre cele ce şi-a dorit. În primul rând, şi-a ales o carieră de dascăl pentru a dărui, în mod calificat, din ştiinţa sa şi din prea plinul inimii sale, cunoaşterea corectă a  limbii şi literaturii româneşti. Cartea pentru învăţarea gramaticii "Limba noastră cea română", publicată în 2008, la Iaşi, cât şi cele "500 de erori de exprimare" (lucrare în colaborare cu Dl.Silviu Constantinescu) sunt doar două exemple....tipărite ! Căci opera sa de răspândirea ştiinţei şi culturii  a început cu mult mai înainte şi a ţinut, practic, toată viaţa sa profesională. Căci a fi  cândva director de Cămin Cultural nu este o treabă oarecare, dacă vrei să o faci aşa cum trebuie. Şi Profesorul a demonstrat cum se face această activitate, chiar în condiţiile în care "Cultura" părea să fie "impusă" !! Rezultatele au fost pe măsură, după cum dovedesc chiar publicaţiile acelor timpuri. Dar ca să faci să fie VIE,  funcţională, o Fundaţie culturală în vremurile contemporane, vremuri în care valorile perene ale artei şi culturii par sufocate de goana nesăbuită după valorile materiale, după câştigul obţinut cu orice preţ şi prin orice mijloace, de cele mai multe ori cel puţin ilicite, când sensibilităţi  şi trăiri autentice sunt copleşite de marasmul triumfalist al nonvalorilor, ei bine, ca să aduni în jurul tău persoane şi personalităţi şi să deschizi conaţionalilor calea către exprimarea, la un nivel înalt, a ideilor şi idealurilor, prin editarea unei publicaţii VII, a unei Reviste prestigioase ,pentru a face ca Domneşti-ul să fie un real focar de cultură, nu este la îndemâna oricui. Dinamic, ardent, cu o nedisimulată dorinţă de a cunoaşte oameni noi, oameni cărora să le împărtăşească din gândurile sale, din aspiraţiile sale, oameni cărora să le facă cunoscut, în deosebi, Domneştiul şi Domnişanii, profesorul Hiru mi-a apărut în viaţă printr-o fericită împrejurare, fiindu-i prezentat de un prieten comun, pictorul Aurel Ioan Gârjoabă. Aflând de la acesta că eu am scris un roman a cărui acţiune se desfăşura şi la Nucşoara, Ion C.Hiru nu a ezitat nici un moment pentru a-mi propune să "lansez" lucrarea la Domneşti. Minunea s-a petrecut în zi mare, de Înălţare, la 17 mai 2007 . De atunci, am revenit ,de câte ori am avut ocazia, iar cuvintele sunt palide pentru a descrie felul în care m-am simţit în mijlocul concetăţenilor săi. Am păstrat oarece legături şi, relativ recent, profesorul mi-a destăinuit că are de gând să scrie o carte despre "români uitaţi sub vremuri". Mi s-a părut o temă originală, atractivă, ba chiar mi-am propus să-i trimit şi eu ceva subiecte. Până să mă decid, până să le caut....uite  : ieri am primit volumul gata tipărit ! Ăsta e personajul, dom'le ! Acesta este domnul Hiru ! Cum face, ce face, nu ştiu, dar când zice că face, face şi te şi miri când l-a făcut ! Bineînţeles că, aşa cum fac deobicei, împătimit fiind de magia cuvântului scris, n-am lăsat cartea din mână până n-am răzbit-o ! De sigur, o voi relua pe îndelete. Căci este structurată enciclopedic, ca un dicţionar. Mereu, având-o la îndemână, poţi susţine o conversaţie despre subiectele antamate. E mare lucru ! Dar mare lucru a fost Ideea ! Ideea de a şterge praful aşternut, cel mai des nedrept, peste oameni, peste destine. Ideea de a reda contemporanilor imaginea celor ce au însemnat ceva. Iar felul aleatoriu în care autorul a găsit cu cale să-şi aleagă personajele este, de asemeni inedit. Să pui pe savantul Paulescu lângă Titi Boldescu, omul care frânge fierul ; pe Şerban Cioculescu, bunăoară, lângă Gogea Mitu, glumă a naturii, asta, da. Asta e ceva cu totul nou. Nou, interesant şi atrăgător. Tocmai eterogenitatea surprinde, fără a şoca. Lectura este agreabilă şi prin naturalul care se desprinde din fiecare portret creionat. Respectând, ca un profesionist ce se află, dreptul de autor al fiecărui alt semnatar al acelor portrete şi intervenind personal doar atunci când a simţit că este nevoie de o oarecare completare, Ion C. Hiru apare dezarmant de sincer când se prezintă pe sine. Nu este infatuat şi nu găseşte cu cale să se încununeze cu merite pe care crede că nu le-ar avea. Nici măcar nu se bate cu pumnul în piept că ar fi prozator ! El, cu o modestie rar întâlnită, zice, spre exemplu : " Nu am fost un student strălucit, dar nici n-am fost în coada eşalonului 1966 al Institutului piteştean, blindat cu somităţi ale învăţământului academic românesc....." (pag.454, completare la articolul dl. Dejanu despre Gabriel Ţepelea) , pentru a expune cu altă ocazie (pag.319) un dialog între Domnia sa şi Profesorul Alexandru Piru, "idolul meu" :
"-Ştii, Ioane, ce deosebire este între noi ?                                                                                                               _Nu ştiu, domnule profesor,dar oricum este destul de mare, aproape că refuz să mă gândesc asupra acestei probleme.                                                                                                                                                     _Nu, domnule e chiar mică, e de o singură literă...eu,Piru...tu, Hiru !! "
Dar cea mai sigură dovadă a bunei credinţe, a verticalităţii autorului, a nevoii sale imperioase de a spune adevărul este dată de includerea în galeria portretelor a unor persoane care reprezentau ,la un moment dat, imaginea Puterii ! Mi se pare un lucru de esenţă. Istoria se face de contemporani şi se scrie de către urmaşi. Ca atare, autorul, vrea să prezinte o istorie adevărată. Fără patimă, fără judecăţi de valoare încărcate de subiectivism. Şi, pentru că nu se pot şterge din Istorie 80 de ani de monarhie sau 50 de ani de comunism, el alătură Principesei Ileana pe Constantin Doncea !  Mai mult, pentru că a şi avut ocazia să-l cunoască personal pe acest comunist de frunte, ilegalist, luptător în Războiul Civil din Spania din 1936, primar, demolator al unor cartiere insalubre din Bucureşti, opozant al lui Gheorghiu-Dej, ni-l prezintă aşa cum foarte puţini şi l-ar fi putut închipui. Nu neaparat pentru că a dispus să se aducă la Domneşti oarece materiale de construcţie deficitare, atunci când a fost solicitat...."pe uşa din dos", realizând pe loc oportunitatea cererii,ci, mai ales pentru că l-a prezentat dând o lecţie de viaţă unor cantonieri, ce nu-şi făcuseră datoria, ordonându-le să meargă pe jos de la Piteşti la Topana, după ce le spusese, cu umor acid, : " Băi, să-mi aduceţi 5 grame de sudoare de cantonier, pentru că aceea, alături de cea a miliţianului comunal, e cea mai bună trataţie a cancerului !!!!"
Profesorul de româneşte adoptă, deliberat, un stil curgător, simplu, sincer, deschis. Nu caută, deşi ştiu bine cam de câte "carate" este, să epateze. Oricând ar putea să semneze un roman. Are imaginaţia necesară, cultura potrivită şi posibilitatea de a crea personaje. Nu o face ! El scrie VIAŢA ! A sa, a altora. Ştie ce face. Pentru ca deliciile cititorilor să fie împlinite lasă pe seama altui profesor realizarea lecturilor adresate inimii ! Nu un oarecare profesor. Nu ! Ci tocmai ginerelui său George Baciu ! Poet de o sensibilitate rară şi prozator îndemânatic. Ambii fac un tot unitar pentru a "şlefui"  "PIETRELE DOAMNEI" ! Puterea profesorului Ion C. Hiru  este multiplicată de simbioza realizată prin această uniune, binecuvântată de Cel Atot Puternic. Mai rar mi-a fost dat să văd ce pot face doi oameni care se regăsesc pe aceiaşi lungime de undă. Mai ales în condiţiile concrete ale existenţei lor contemporane. Mai ales când ION spune, în această carte, despre el că......"de fapt, eu n-am fost decât un profesor rural"  !!!!
Doamne, oare de ce nu se găsesc mai mulţi care să poată gândi, dar, mai ales, să poată trăi astfel !
Urez autorului neastâmpăr veşnic, putere de muncă şi sănătate pentru că sunt încredinţat că surprizele nu vor întârzia să apară.

REVOLUŢIE...EVOLUŢIE....INVOLUŢIE ...??!!!

Uite ! Am ajuns să-mi deschid şi eu un BLOG pe Internet !!
Mi-am postat câteva poezii, câteva eseuri şi câteva schiţe.Ce să zic...după cei cinci ani de lucru la computer, timp în care am scris şapte cărţi, dintre care trei sunt deja tipărite iar una este trimisă la editură, faptul în sine mi se pare normal. Ba chiar cred că ar fi trebuit să mă decid ca metoda de comunicare să o fi iniţiat mai din timp.
Uimitor pentru mine este cum şi cât de departe ( şi chiar atât de repede) a ajuns ştiinţa pentru ca , în durata de viaţă a unei generaţii, a generaţiei mele, desigur, să se poată beneficia de posibilitatea de a te face cunoscut LUMII ÎNTREGI, în condiţiile în care ştiu bine că primele litere le-am scris cu condeiul de piatră pe o tăbliţă de ardezie, în clasa I-a primară. În condiţiile în care am terminat liceul scriind cu tocul cu peniţă iar stiloul l-am dobândit abia la şcoala postliceală ! Când în liceu am citit la lampa cu petrol, nr.12 !, şi când emisiunea postului de radio Bucureşti am auzit-o la căştile aparatului cu cristal de galenă !  Aparat despre care noua generaţie mai mult ca sigur că nici nu a auzit ! Ei bine, era vorba de un sistem de recepţie format dintr-un arc care se mişca pe suprafaţa unui cristal de sulfat de plumb până se prindea un post de emisie ; acesta ar fi fost condesatorul variabil, chipurile ; erau şi două căşti simple, pe post de receptor dar toată treaba o realiza antena exterioară, din sârmă de cupru, care trebuia să aibă minimum 30 de metri lungime, o pantă bună, cu coborârea relativ scurtă şi cu izolatori perfecţi, din porţelan, la capetele de ancorare, să fi fost destul de înaltă şi degajată de obstacole care ar fi obturat recepţia. Nu exista un consum de energie ! Antena capta undele radio, doar pe frecvenţele de unde lungi,  nici vorbă de UKW !!  Iar primele emisiuni experimentale ale postului  de televiziune Bucureşti , din vara lui 1956, le-am urmărit pe ecranul unui televizor sovietic "Rubin" expus în vitrinele unui magazin de lângă Circul Krateyl, ce era situat pe locul unde se află azi Teatrul Naţional !
Televizor în casă am avut abia la Revelionul din 1968, pentru că nu se mai putea să tot mergi în vizită pe la cei dotaţi cu asemenea aparat, când săptămânal TREBUIA să urmăreşti " Forsyte Saga", cel mai reuşit serial şi cea mai reuşită transpunere cinematografică a unui roman fluviu ! Am fost teribil de mândru când, în septembrie 1962, la botezul fiicei mele, am cumpărat un pick-up Tesla iar magnetofonul Maiak l-am procurat când ea era deja studentă !! Am lucrat la maşina de scris, ca funcţionar de bancă, iar frecventele socoteli se făceau la un fel de "râşniţă", aşa zisa maşină de calcul FACIT, strămoaşa calculatoarelor de azi ! Am apucat, desigur, şi ABACUL, un socotitor cu bile, foarte sigur şi eficient, întemeiat pe ordinea numerelor...unităţi...zeci....sute...etc., fiecare cu rândul său...E-hei !!...parcă nici nu-mi vine să cred când văd cum se lucrează azi în contabilitate !! Apoi..., ca avocat, mi-am procurat o maşină de scris OLIVETTI....cică electrică (!), schimba singură rândul....progres...ce mai !

După pensionare, am ajuns să iau computer personal. Am vrut să fie un fel de maşină de scris, ceva mai evoluată ! Încet, încet...i-am descoperit tainele. Sigur, la început, mă ofensa "agrafa" care se tot îndoia, sau "căţelul" ce parcă îmi râdea în nas ! Apoi...mi-a plăcut...scriam...iniţializam pagina după cheful meu....ascultam concomitent muzică bună, ambientală.... Şi a venit INTERNETUL !  Retrăiesc viaţa....Chem prin Google orice informaţie din trecut....artişti...cântăreţi...oameni politici...imagini din mediul geografic, istoric,....totul, totul este iarăşi viu, aşa cum l-am trăit, cum l-am văzut, auzit, perceput.  Extraordinar ! Spaţiu- Timp- Viteză...comprimare...nu poţi să îmbătrâneşti !  Trebuie să fii în pas cu NOUL.... altfel nu exişti !

 Dar.....această revoluţie tehnică, această evoluţie a ştiinţei are preţul ei !

Preţul se numeşte ÎNSINGURARE  şi este dat de obişnuinţa de a nu te mai "deslipi" de computer !!!

Paradoxal....cu cât posibilitatea de a comunica devine mai rapidă şi mai eficientă, cu atât trăirea sentimentelor se realizează mai dificil ! Pentru că VIRTUAL nu însemnează REAL !!  Noi, cei care am fost absorbiţi de mersul vieţii şi aduşi în faţa realităţii contemporane, nu putem să nu încercăm o cinstită nostalgie atunci când ne reamintim de emoţia cu care aşteptam poştaşul ! Răspunsul scris manual pe suport de hârtie la scrisoarea prin care tu îţi comunicasei gândurile şi trăirile ! Miracolul şi magia cuvântului scris ! Intimitatea comunicării între două persoane care simţeau la fel ! Nu exhibarea trăirii în spaţiul public şi virtual. Nu ascunderea sub pseudonime ! De altfel, genul  epistolar a făcut cândva epocă ! Celebrele "scrisori" ale lui Ion Ghica sunt adevărate enciclopedii.... O tempora !

Realizez că nu există cale de întoarcere şi că nu se mai poate fără să stăpâneşti tehnica IT....dar.....mi-e dor de comunicare directă....personală . Aş vrea să cred că "evoluţia" nu a dus la " involuţia" raporturilor fireşti între oameni, sub aspect afectiv, desigur, dar.. chiar şi într-o comunitate restrânsă, de felul acelor târguri patriarhale, tot mai mulţi par să se înstrăineze, să se însingureze, să se retragă în faţa unui ecran în loc să caute să se găsească pentru a comunica, cu căldura sufletului şi nicidecum prin intermediul posibilităţilor tehnicii de vârf ! Mare păcat !

Eu cred...

De Paşte
Mă simt, iar, copil.
Renaşte
În mine gândul subtil :
"Pastorul a devenit MIEL !"
Îmi strunesc, iar, durerea,
Mă afund în mister
Şi aştept Învierea
Promisă de EL !

În jur
S-a trezit totul la viaţă...
Fără cusur
Zambila podoaba-şi răsfaţă.
"Orice e viu vrea să trăiască !"
Ouăle încondeiate, roşii
(sau verzi) te-mbie să crezi
În ce-au crezut moşii...
Şi bine miroase a pască !

A revenit
Sărbătoarea cea mare ;
Ia a sosit
Clipa de înfiorare :
"A Înviat Domnul ! Cinstiţi-L popoare !"
S-a întrupat lumina cea lină
Şi moartea a călcat
Prin credinţă deplină...
"Eu cred în IUBIRE, eu cred în IERTARE !"

VIS

Am visat frumos, iubito,
Te-am visat pe tine, vie...
Eram împreună într-o
Clipă de euforie.

Erai ca pe-atunci, e-hei,
Plină de căldură,
Miroseai a flori de tei,
Aveai în obraji răsură

Şi-ai vorbit, cu voce joasă,
Doară vorbe de iubire...
Doamne, cât eşti de frumoasă,
Chiar şi-aşa...în amintire !

Dumitru Vasile Delceanu - "Răstignit pe frunză"

Profesorul Dumitru Vasile este un intelectual "tras din plugari", după propria  mărturisire cuprinsă într-una din poeziile sale. Robusteţea genelor sale, a rădăcinilor sale, adânc înfipte în tărâmul acelei lungi, înguste şi sărace văi a Călmăţuiului, i-a definit, desigur, nu numai caracterul ci şi comportamentul.Pregătirea sa pentru viaţă, instrucţia datorată sistemului educaţional dar, fără îndoială, silinţa autodidactă de a citi cu nesaţ şi fără de răgaz, de a fi cât de des în preajma cărţilor şi a se îmbăta de magia cuvântului scris l-au făcut să fie asemănător precursorilor săi teleormăneni Zaharia Stancu, Dimitrie Stelaru, Gala Galaction sau Marin Preda. Cu fiecare dintre aceştia el are nevăzute şi tainice raporturi de comunicare peste timp şi fire ceea ce, uneori, îl apropie, parcă, şi fizic de ei. Cu sau fără voinţa sa declarată, poetul, ajuns  pe un pisc al vârstei de unde poate scruta, detaşat, atât trecutul şi viitorul, dar mai cu seamă prezentul, pare să-şi fi creat o anume înfăţişare şi o anume atitudine încât privitorul să-l poată asocia, fără eforturi, cu eroii livreşti, de ce nu chiar cu Ilie Moromete. Dar poetul va contrazice această părere şi va declara că, de fapt, nu el ci tatăl său ar fi originalul Moromete ! Nu pentru a-l contrazice pe Marin Preda care l-a nemurit pe Călăraşu, ci pur şi simplu pentru că el se simte DAC, trăitor peren pe aceste meleaguri din ceaţa vremurilor şi îşi arogă dreptul de a se comporta în consecinţă şi în cunoştinţă de cauză. Ca atare, tatăl său, bunicul său, strămoşii săi, sunt cu toţii moromeţeni, deci teleormăneni, deci daci, deci adevăraţi stăpânitori ai locurilor unde veneticii, chiar dacă vor fi să fie, cine ştie cum, vreodată cel mult toleraţi, ei nu vor fi niciodată, cu adevărat, iubiţi. Dacă poetul Vasile Dumitru Delceanu a simţit nevoia să se destăinuie erga omnes, să facă cunoscute parte din gândurile, din trăirile sau din dorinţele sale, a făcut-o pentru a se mai uşura din când în când de povara crucii pe care o poartă, crucea sa fiind talentul înnăscut de a planta,  a îngriji, a cultiva şi a strânge cuvintele potrivite care să fie apoi dăruite, cu generozitate, cititorilor. Pentru că omul, Dumitru Vasile, nu este nici pe departe atât de darnic cu destăinuiri despre sine ca poetul. Nu este nici mizantrop, nici un timid, închis în sine, nici un arogant, dispreţuitor, nici un bătrân acru şi nemulţumit de tot şi toate.  Omul nu face prietenii uşoare şi de circumstanţă. Deşi stăpâneşte pe deplin cunoştinţe ample, din varii domenii şi este în posesia unui vocabular elevat, preferă să vorbească absolut numai cât trebuie, unde trebuie şi, mai ales, cu cine trebuie. Pare greu abordabil. Omul te studiază însă. Nu numai arta şi ştiinţa pedagogiei, respectiv amprenta profesiei, îl face să se manifeste aşa. Firea sa, mai ales, este cea care îi şi dirijează atitudinea. Mai în glumă, mai în serios,.....aţi văzut cum se comportă un câine lup sau un câine ciobănesc mioritic când merge cu stăpânul său pe lângă mirate-a-i ce alte rase sau corcituri pipernicite dotate doar cu capacitatea de face mai ales gălăgie ?!  Ei bine, conştient de puterea sa, demn şi stăpânit, câinele-lup se va face că nu le  băga în seamă dar, doamne-fereşte, de pielea aceluia care nu-şi va cunoaşte lungul....botului !! Mă va ierta, omul şi poate chiar poetul că mi-am permis o asemenea analogie, dar cum îl ştiu legat sufleteşte de "Haiduc", câinele credincios de la ţară, sper ca şi în acest caz umorul său robust să funcţioneze.
Cât priveşte relaţia poetului cu temele tangente simţirii religioase, aici am avut, deasemeni, revelaţia contopirii omului cu poetul. De ce spun aceasta, o spun pentru că omul, Dumitru Vasile Delceanu, nu mi s-a părut niciodată a fi acordat la criteriile obişnuite practicii ritului ortodox. Mai curând aş zice că între el şi Puterea Absolută ar fi acelaşi raport  ca cel dintre Voltaire şi Dumnezeu. Mă refer la cunoscuta butadă : "În ce relaţii vă aveţi cu Dumnezeu, Domnule Voltaire ?"   " Ne cunoaştem...dar....nu ne salutăm !!"
Pentru că Dumitru Vasile are despre Dumnezeire concepţia anceştrilor săi. El nu se comportă artificial, mergând sporadic la Biserică pentru a se arăta lumii că este creştin. Nu. El ştie, întocmai ca tatăl, ca bunicul, ca străbunicul, că tot ceea ce există pe lumea aceasta, ziua şi noaptea, vara şi iarna, soarele şi luna, frigul şi căldura, seceta şi grindina, toate, toate, florile, grâul şi porumbul, oile şi vacile, orătăniile din obor şi uliul din înălţimi, toate, toate, iubirea şi ura, admiraţia şi invidia, curajul şi laşitatea, prostia şi isteţimea, toate, toate, în fine, nimic, dar nimic nu este întâmplător. Şi toate sunt aşa cum le-am apucat ! Şi toate vrem să le menţinem aşa cum le-am apucat. Pentru a nu ne risipi. Pentru a fi aici, pe pământul unde trăim şi care acoperă oasele bătrânilor noştri. Oase care trebuie respectate. Pentru că sunt sfinte !! Şi trebuie să ne comportăm de aşa natură încât să nu ne fie frică de ruşine ! Simţul moral, simţul continuităţii, al tradiţiilor al recunoşterii unei ordini universale, perene şi atot cuprinzătoare, simţul datoriei şi al jertfei este RELIGIA practicată de generaţiile de daci trăitori pe aceste meleaguri. La această Religie îl simt ancorat pe poet şi faptul că ne-am găsit odinioară într-un anume cimitir este încă o dovadă a necesităţii de a ne respectă înaintaşii. Că poetul este fiu al naturii locurilor sale natale o confirmă o parte însemnată a creaţiei sale lirice, că este urmaşul anceştrilor săi şi că practică o anume religie specială o confirmă "Răstignirea sa pe frunză". Frunză care moare pentru a reînvia, poetul urmând astfel să-şi asigure nemurirea sufletului său sensibil, cu preţul suportării crucificării prin trăire.

O durere ascunsă

Mama mea cânta îngereşte ;
Ce păcat ! N-am putut s-o ascult....
A rămas în glia zmulsă hoţeşte
Şi acest rapt mă doare mai mult.

N-am avut parte de basme,
Copil ce am fost, cu părul bălai ;
Din acel tărâm, încercat de cazne,
Am plecat ca pribeag, cu tristul alai.

Am lăsat urmă de lacrimi şi dor
Ş-am ajuns tot în al Ţării pământ.
N-aş vrea să cred că iluziile mor
Dar....nu mai ştiu de al mamei mormânt.

Au trecut ani în şir ; s-au schimbat şi domnii,
Dar, cum nu-şi poate uita matrozul corabia,
Tot aşa mai doresc să te am, să-mi revii,
Sfânt pământ, mama mea.....Basarabia !

Despre sângele slav

Acolo, în acea Basarabie cotropită
A fost natural ca vreun Ataman
Să fii pus ochii pe vreo străbunică
Răstignind-o apoi, cu sârg, pe-un divan.

Şi-au trecut ani, dar blestemul de sânge
A ros neştiut, profund şi viclean ;
Nu m-a durut, nu am a mă plânge,
Dar doi, în profunduri, trăiesc simultan.

Zic că ce-i bun în biata-mi fiinţă,
Nevoia de cânt, de viers şi culoare,
Mi-a dat-o Larissa, cu bună credinţă,
La ultimul supt, înainte de marea-i plecare.

N-a ştiut, biata, că prin sânge şi lapte,
M-a făcut, mai apoi, să devin
Doar gonaci spre zări depărtate,
Poate nepot lui Serioja Esenin !

Căci de-aceea iubesc necuprinsul,
Câmpia întinsă, cu cerul înalt,
Şi vuietul mării, ş-al brazilor plânsul
Şi cuiburi de vulturi pe stânci de bazalt.

N-am stare în sine. Nu-mi place în ţarc.
Faci treabă cu mine de poţi să pricepi
Nevoia săgeţii să scape din arc,
Nevoi de-a vâna vise pe caii sirepi.

Ah,Serghei, cum ai ştiut bine
Că numai un Rus e-n stare să bea
Până se face frate cu tine
Ş-apoi, fără rosturi, viaţa să-ţi ia.

Trezindu-se, tot el e în stare, apoi,
Să se ducă paşnic spre greaua osândă,
Tânjind numai după beţiile-n doi
Când călăul îi pune laţul la grindă.

Căci şi tu, Serioja, bunule, străbune,
Ai ars ca o torţă, nu te-ai ocrotit ;
Ai plâns, cu durere, pe bătrânul câine
Şi acea Iubire, fără de sfârşit.

Vâna aceasta tare, neam imprevizibil,
A dat şi măsura că-i sentimental,
Că-i duios şi tandru, chiar când e posibil
Ca marea iubire să n-aibă final.

Iar, la urma urmei, mă întreb şi eu,
Când vom fi nisipuri, oare cin-să ştie :
"Cum poate iubi un derbedeu
Şi cât poate de supus să-ţi fie !?"


n.a. : Evident, ultimele două versuri sunt ale lui Esenin !